Crampeie de poveste

Se spune că demult, dinainte de a se potcovi puricii cu 99 de oca de fier, a căzut pe pământ o sămânţă ciudată. Lumea n-a băgat-o în seamă până când a început să crească văzând cu ochii un copac trainic şi frumos, fără asemănare. Ajuns la maturitate, devenise cel mai minunat copac de pe Pământ, cu ramuri ce se întindeau până departe în zări. Umbra sa binefăcătoare ademenea în fiecare zi toţi localnicii zonei care se aşezau sub copac şi ascultau… Vedeţi dumneavoastră, copacul era fermecat şi de cum apunea soarele, chema adierea vântului să-i cânte printre frunze în timp ce el şoptea oamenilor poveşti. Toţi localnicii erau fermecaţi de puterea nemaiîntâlnită aflată la acest copac, care le devenise bunul cel mai de preţ. Toată aşezarea parcă întinerise de când începuseră să se hrănească cu umbra şi poveştile copacului.

Însă minunea pe care o trăiau nu a durat mult. Din orizonturi necunoscute a venit într-o zi pe la crăpat de zori, Necazul, cu alaiul său de griji, certuri, prafuri de pizmă, bolovani de teamă, şi au dat năvală în casele oamenilor cotropindu-le şi îngrădindu-le sufletele. Neştiutor de cele ce se întâmplau, în aceeaşi seară copacul şi-a început iarăşi istorisirea, dar nimeni nu venea să-l asculte. Şi aşa au trecut zilele ca orele şi copacul rămânea cu poveştile nespuse şi neauzite, veştejindu-se pe zi ce trece. După o vreme, când Necazul şi-a luat alaiul şi-a plecat să întunece alte suflete, oamenii locului s-au întors în locul de unde-şi luau hrana poveştilor. Mare le-a fost mirarea să vadă în locul copacului falnic o rămăşiţă scorojită şi veştejită de lemn cu frunze uscate şi triste împrăştiate peste tot locul. Seara se lăsa peste locul unde cândva domnea copacul, vântul adia uşor însă şoapta de poveste nu se mai auzea.

De atunci viaţa localnicilor s-a schimbat. Au început să îmbătrânească mai repede, să se necăjească mai mult şi să îşi facă griji mai des. Însă cu toate acestea, la vreme de seară nu uitau să-şi spună unul altuia câte o poveste învăţată din şoaptele copacului cu gândul că o să le mai aline somnul şi o să le mai lumineze ziua de mâine. De atunci şi până astăzi poveştile se zbat să rămână pe buzele oamenilor pentru a le mângâia traiul şi a-i întineri cu o clipă măcar, în vârtejul grijilor de zi cu zi. Un astfel de copac creşte în fiecare dintre noi. Şi până la o vârstă chiar îi dăm ascultare. Iar mai apoi vin grijile şi povestea se repetă.

Ce-ar fi să nu mai lăsăm istoria să se repete? Să ne aducem aminte să stăm, să ascultăm şi să istorisim poveşti. Şi să încercăm să trăim fericiţi, până la adânci bătraneţi, să încălecăm pe-o şa şi să tot spunem poveşti aşa.


P.S.: Si ca sa avem cu ce continua, va recomand cu drag Povestea lui Despereaux (cartea) si mai apoi filmul. O poveste despre iertare, lumina, curaj, dragoste si supa, scrisa de autoare "Pentru Luke, care m-a rugat sa scriu o poveste cu un erou neobisnuit."




"Bine ati venit in lumea unui mare erou. Mare la figurat, pentru ca Despereaux Tilling este un soricel curajos care e indragostit de muzica, povesti si de o printesa numita Pea. Povestea sa ii mai include si pe sobolanul Roscuro, care traieste in intuneric si suspina dupa o lume plina de soare si lumina („Chiar credeti ca sobolanii nu au inima? Va inselati. Toate vietatile au o inima!” ), pe Miggery Sow, o slujnica nu prea desteapta, care are o dorinta foarte simpla dar imposibila. Toate aceste personaje sunt pe cale a se imbarca intr-o aventura care ii va duce spre un castel stralucitor dar si spre temnite intunecate si care, in cele din urma, le va schimba viata. Si ce se va intampla apoi? Ca s-o citam pe autoare: "Destinul tau, cititorule, este sa afli!"