Muzica pentru suflet

Tin minte vacantele pline de hrana pentru suflet, petrecute la bunicii din Negru-Voda. Sat presarat in podisul Dobrogei, Negru-Voda era cuibul viselor multor zile si nopti de vara. Imi aduc aminte foarte clar de serile in care dupa ce treburile casei se puneau la odihna, bunicii se intalneau in camera cu televizor ca sa isi alinte auzul cu Tezaurul Folcloric.

Se mai intampla sa dau si eu prin camera pe la ora respectiva, atunci cand ziua de joaca fusese mai plina decat de obicei. Ma puneam in capul patului burtos si ma uitam fascinata la genericul emisiunii. Nu apreciam eu cum se cuvine vocile de seama care faceau tot soiul de rime ciudate cu frunze verzi si neici si lele. Ce ma prindea cel mai mult erau locurile nemaivazute, straiele oamenilor si viata lor desprinsa parca din poveste, care se desfasura timp de o ora pe ecranul stangaci colorat al unui televizor no name.

Fapt pentru care, intr-o zi, muncita de siguranta viitorului meu (eram deja la scoala, in clasele primare, mai putin si trebuia sa imi gasesc de lucru:) ) m-am confesat bunicii spunandu-i ca eu cand o sa fiu mare vreau sa ma fac om din ala de la Tezaur Folcloric, care sta pe deal si canta si se imbraca in haine taranesti si zambeste si ii e bine. Eram foarte fericita ca mi-am gasit vocatia. Parea cea mai strasnica ocupatie.

Realitatea cruda face ca acea ocupatie sa nu fie disponibila chiar asa oricui si ca de fapt oamenii aia nu faceau doar asta toata ziua buna ziua. Mai mult, totul era o inregistrare (inregistrare?) special facuta pentru emisiune. Pacat. Tare m-as fi priceput sa imbrac straie taranesti (costume populare dupa cum bine ma corecta bunica), sa ma intalnesc cu soarele pe deal, sa ii zambesc frumos, sa cant si sa apar la televizor. :)

Mi-am adus aminte de dorinta asta a mea din copilarie, reascultandu-l pe extraordinarul Dumitru Farcas. Un om a carui muzica este o stare de spirit. O stare de spirit care iti mai relaxeaza invartosarea atunci cand traiul in tara iti tot pune bete in roate. Mai jos un articol frumos.


Taragotist în robă de Doctor Honoris

(Articol preluat din Jurnalul National -10/03/2008)

ARTIST URIAŞ - Dumitru Fărcaş nu şi-a luat boii în cap!

Academia de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj i-a decernat lui Dumitru Fărcaş titlul de Doctor Honoris Causa. Fărcăşel (aşa îi spunea Maria Tănase) face parte de acum încolo din pleiada doctorilor în muzică, alături de Iannis Xenakis, Erich Bergel, Mariana Nicolesco, Yehudi Menuhin, David Ohanesian etc.


Ceremonia a avut loc, sub auspiciile Sfintei Vineri, în Studioul de concerte al Academiei din Cluj. Cuvântul de deschidere i-a aparţinut profesorului universitar doctor Aurel Marc, iar laudatio i-a revenit prietenului profesor universitar şi doctor Ioan Bocşa. Cu un umor sănătos, care se trage din adâncuri, din pământul neaoş, Bocşa a mulţumit providenţei că i-a îngăduit să susţină el discursul cu laude şi i-a urat lui Dumitru Fărcaş: "La mulţi ani acum, la jumătatea vieţii!‘‘. Precizare: celebrul taragotist va împlini 70 de ani la 12 mai.


"DRĂCIE GIGANTICĂ‘‘. De unde vine Dumitru Fărcaş? "Din pământ, din muzică. Inima este pământul muzicii, şi muzica se naşte negreşit din inimă, ca apoi s-o caute pe aceasta, unicul ei liman unde trăieşte, exultă şi se stinge cântecul‘‘, răspunde însuşi artistul, Doctor Honoris Causa.

"Vezi, Fărcăş«el», să nu te «umfli», că-ţi «cade» nasul şi gata cu admiratorii talentului matale! – îi scria Maria Tănase la 7 august 1962. Nu vreau să te necăjesc, dar vezi, d-ta Fărcaş, eşti un mare artist, dar atât de tânăr faţă de mine, că nu-mi dau seama dacă – Doamne fereşte! – nu faci şi dumneata parte dintre aceia care, înainte să «umble», îşi «iau boii lui Dumnezeu în cap». Aş vrea să-ţi fac o propunere care ar fi generatoare de «isprăvi» mari. Aceste isprăvi constau şi în glorie şi în bani – lucru care, din păcate, nu se îngăduie să le dăm deoparte. (...) Eu am discutat cu mine, artist şi om, şi am mai discutat cu cineva care, prin posibilităţile care le are, ne poate asigura şi banii, şi gloria – dar d-ta ai fi gata să te arunci în vârtejul cel mai mare alături de mine «artistul» ca să realizăm o «drăcie» gigantică?

(...) Se nasc atât de rar oameni înzestraţi cu nobleţea artistică a dumitale, încât consider o datorie de artist să-ţi ofer «aripile» mele şi să te feresc să dai «piept» cu zidul gros al nechemaţilor care au ajuns să fie mari câştigători de poziţii în artă, numai şi numai fiindcă artiştii nu se ajută între ei...‘‘.


NU I-A CĂZUT NASUL! Această scrisoare-testament a jucat rolul unei biblii în viaţa artistică a lui Dumitru Fărcaş. Iar "aripile‘‘ Mariei Tănase, se pare, l-au ocrotit şi de dincolo de mormânt. Beethoven avea o vorbă: "Cine nu este conştient de valoarea lui nu este demn de ea‘‘. Fărcaş îşi cunoaşte valoarea şi a reuşit să dea "piept cu zidul gros al nechemaţilor‘‘. Nu s-a umflat "în pene‘‘ şi nici nasul nu i-a căzut! În anul 1994, paşii l-au îndrumat pe Dumitru Fărcaş spre o familie din America, în zestrea căreia se aflau opincile Mariei Tănase. Artista făcuse în 1954 un turneu şi fusese atât de bine tratată de gazdă, încât şi-a descălţat opincile de scenă şi le-a dăruit în semn de recunoştinţă. Când Fărcăşel le-a văzut, nu ştia cum să facă să fugă cu ele. Dar ştia că nu se cuvine. Stăpâna opincilor şi-a dat seama cât de mult şi le doreşte şi i-a promis că i le va lăsa prin testament. După câţiva ani, opincile Mariei Tănase au venit acasă, la Dumitru Fărcaş. Cei doi americani (soţ şi soţie) muriseră, iar copiii lor le-au respectat dorinţa.

La aproape 46 de ani după ce Maria Tănase îi recunoştea lui Fărcaş valoarea ieşită din comun, acesta a primit titlul de Doctor Honoris Causa. O dovadă că în viaţă, uneori, se plătesc şi lucrurile bune.